Cula Ciacova

Overview

Categorie: Castele
Locatie: com. Ciacova
Rating:
5 (100%) 2 votes

Turnul, „donjonul“ fostei cetăţi a Ciacovei sau CULA, cum îi spun bănăţenii, datează din secolul al XIV-lea şi a fost ridicată cu scop militar. Zidită din cărămidă, pe patru nivele – parter şi trei etaje superioare – în plan dreptunghiular, cu contraforturi de colţ, cu înălţimea de 23,70 metri şi cu o fundaţie care trece de patru metri adâncime, Cula a rezistat peste veacuri. O construcţie asemănătoare se găseşte în oraşul Vârşeţ, din Vojovodina.

 

Istoria medievală se concretizează la Ciacova în primul rând prin existenţa unui turn feudal, cunoscut de populaţia locală sub denumirea de “Cula”, ce se găseşte în apropierea staţiei CFR Ciacova, pe malul Timişului Mort.

Elemente de arhitectură

Încă de la prima privire, turnul se impune prin masivitatea construcţiei, având zidăria executată din cărămidă arsă, aşezată în straturi orizontale şi prinsă cu mortar de bună calitate.

Baza turnului are un plan pătrat, uşor dreptunghiular, cu dimensiunile de 10,5 x 9,8 m; înălţimea totală, la care se include şi înălţimea crenelurilor, este de 23,7 m.

Elevaţia turnului este compusă dintr-un parter, trei etaje şi la partea superioară o platformă de apărare.

Parterul este acoperit cu o boltă cilindrică transversală, descărcarea împingerilor laterale exercitându-se în masivitatea pereţilor, ce la parter ating grosimea impresionantă de 2,7 m. La jumătatea parterului, pe latura S-E, se deschide o nişă cu intrarea terminată în arc semicircular, din care începe o scară săpată în grosimea peretelui, ce urcă şerpuind până sus la platforma de apărare. Această scară are în punctul de pornire o deschidere de 1,2 m, îngustându-se treptat, aşa că în vârful turnului nu mai are decât o lărgime de 0,75 m. Pe aceeaşi latură, la baza peretelui, se deschide o altă nişă, ceva mai strâmtă, din care nişte scări coboară la un canal subteran, tot din cărămidă, dar care în prezent este surpat şi deci impracticabil.

Deasupra parterului urmează trei etaje, toate cu aspect de locuinţă, iar sus de tot, terminaţia zidurilor crenelată înconjoară platforma de apărare. Toate etajele au tavane executate din grinzi groase de lemn, prinse transversal în pereţi, peste care se îmbină blăni de stejar.

Pe măsură ce urcă în înălţime, zidurile scad în grosime; de la 2,7 m cât au la parter, sus, la platforma de apărare, nu mai au decât 1,1 m.

Crenelurile au înălţimea de 1,2 m, grosimea de 0,95 m, distanţa între ele e de 1 m; doar cel din colţul de N este mai mare întinzându-se pe ambele laturi corespunzătoare.

Aspectul exterior este sever şi cu accente pronunţate de monumentalitate şi verticalism. Deschiderile sunt puţine şi amplasate în majoritate la etajele superioare, contribuind la uşurarea maselor de zidărie pe care trebuie să le suporte etajele inferioare şi mai ales parterul. Toate ferestrele au aspect de metereze, îngustate şi alungite, unele dreptunghiulare, iar cele mai multe terminate în arc semicircular.

Faţadele de N-V, S-V şi S-E au spre colţuri, în lucuri unde pericolul degradării era mai mare, câte un contrafort. Contraforturile sunt joase, cu trei retrageri succesive, mergând până la 8 m de la nivelul solului. De aici ele se continuă până sus, la platforma de apărre într-un fel de rezalit structiv de 20-25 cm. La bază grosimea contraforturilor este de 1,5 m.

Pe latura S-E se găseşte un al treilea contrafort, plasat mai mult spre colţul de S al turnului, dar care are doar 0,95 m grosime şi merge doar până la ultima retragere. Rolul său structiv este bine determinat: în dreptul lui, în interior, la jumătatea parterului, începe scara săpată în zid; tot acolo începe şi scara ce duce la canalul subteran; aceste scobituri în zid au slăbit mult rezistenţa şi se impunea neaparat întărirea construcţiei în acel punct printr-un element arhitectonic de susţinere din afară. Pe latura N-V părţile inferioare ale contraforturilor sunt complet surpate, ruptura putând fi mai bine observată la cel din colţul de nord.

 

Istoric

Din cele văzute până acum, avem imaginea unui monument de arhitectură echilibrat, ridicat şi amenajat atât în scopuri de apărare, cât şi pentru locuire. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm cum şi de cine a fost ridicată o asemenea construcţie, precum şi dacă ea a fost construită izolat sau în legătură cu un sistem mai amplu de fortificaţii ? Atât analiza morfologică, cât şi informaţiile documentare pledează pentru datarea turnului din Ciacova cu mult înainte de ocupaţia turcească din 1551.

Ca structură el se aseamănă cu donjonul din Cheresig, cu donjonul seniorial din cetatea ţărănească de la Câlnic, cu donjonul de al Vârşeţ etc. Toate aceste monumente datează din a doua jumătate a secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea şi se găsesc la confluenţa dintre stilul romanic şi cel gotic.

Prima menţiune despre o fortificaţie – o cetate sau un castel – la Ciacova datează din deceniul al III-lea al secolului al XIV-lea, pe care documentul o desemnează “castrum Chaak”, ca făcând parte din proprietăţile nobilului maghiar cu acelaşi nume, atotputernic în împrejurimi. Acel “castrum Chaak” era deci o fortificaţie seniorială, formată dintr-un turn locuinţă, cunoscut în literatura de specialitate sub numele de “donjon”, care era fortificaţia cea mai puternică, ultimul loc de refugiu în caz de primejdie.

Fără îndoială că acest turn a fost înconjurat de o incintă de fortificaţii ceva mai largă, poate din zid de piatră sau cărămidă, poate dintr-un sistem de apărare compus din sant cu palisadă de lemn şi pământ, dar din păcate aceste fortificaţii nu se mai văd azi, fiind distruse la 1701, iar stabilirea întinderilor fiind foarte vagă şi aproximativă, atât timp cât nu se întreprind câteva sondaje arheologice ce le-ar putea localiza şi lămuri.

Apărarea turnului era uşurată şi de existenţa unui braţ mort al Timişului în apropiere, pe care apărătorii turnului au ştiut să-l folosească pentru întărirea sistemului de apărare, construind la mijlocul secolului al XV-lea, când incursiunile turcilor au devenit tot mai ameninţătoare, un adevărat sistem de diguri.

Existenţa unei fortificaţii la Ciacova trebuia pusă deci înaintea deceniului al II-lea din secolul al XV-lea, când ea e amintită pentru prima oară, dar în orice caz după marea invazie tătaro-mongolă din 1241-1242, deoarece aceasta a măturat toate fortificaţiile din Ungaria şi Transilvania.

Ea simbolizează în primul rând puterea feudalilor din familia “Chaak” dau “Chaag” cum îi denumesc documentele, dar în cazuri de restrişte servea şi ca loc de refugiu pentru întreaga populaţie din jur, care a dat principala mână de lucru pentru ridicarea ei şi care lucra pentru întreţinerea ei.

Pentru constrirea turnului din Ciacova se propune ca datare sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. Afirmaţia aceasta e bazată pe următoarele argumente: turnul are în structura sa atât elemente romanice cât şi elemente gotice; elementele romanice sunt următoarele: arcurile semicirculare ale ferestrelor, evazarea ferestrelor spre interior, bolta cilindrică a parterului, apoi aspectul general de donjon feudal, asemănător cu cel de la Cheresig, de lângă Oradea, construit tot din cărămidă, dar de plan hexagonal. Acesta a fost datat de prof. V. Vătăşeanu în al treilea sfert al secolului al XIII-lea. Comparativ cu donjonul de la Cheresig, cel de la Ciacova apare ceva mai evoluat prezentând şi contraforturi cu retragere, element arhitectonic propriu stilului gotic având numeroase analogii în Ungaria şi Transilvania.

Toate aceste considerente de ordin stilistic ne fac să credem că turnul din Ciacova aparţine perioadei de tranziţie de la romanic la gotic.

Pentru plasarea turnului medieval din Ciacova la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul celui de al XIV-lea, pe lângă aceste concluzii stilistice se adaugă şi un argument social politic de ordin general, dar nu de minimă importanţă. Ultimii regi arpadieni ce-i urmează la tronul Ungariei lui Bela al IV-lea (1235-1270), Ştefan al V-lea (1270-1272), Ladislau al IV-lea Cumanul (1272-1290) şi Andrei al III-lea (1290-1301), au fost regi slabi care deşi au încercat n-au reuşit să stăvilească anarhia feudală, ce a luat amploare în special în regiunile de margine ale regatului, însoţită de accentuarea procesului de aservire a ţărănimii libere.

Marii magnaţi şi-au ridicat puternice fortificaţii pe domeniile lor, îndreptate atât împotriva unui atac extern, având de acum şi experienţa invaziei tătare, cât şi împotriva ţărănimii asuprite. Uneori aceste fortificaţii senioriale erau îndreptate chiar împotriva autorităţii regale sau împotriva altor feudali, pentru că la acea dată rivalităţile erau deosebit de frecvente şi sângeroase. Haosul acesta culminează la 1301 – când prin moartea lui Andrei al III-lea se stinge dinastia arpadiană – cu un adevărat “interregnum”, stare reglementată de abia la 1308 prin aducerea unei dinastii străine din Italia meridională, în persoana lui Carol Robert. Noul rege, bazat pe ajutorul micii nobilimi, pe oraşe şi pe clerul catolic, a îngrădit tendinţele centrifugale ale marilor seniori în vederea întăririi autorităţii centrale, suspendând o seamă de privilegii senioriale între care şi acela prin care marii magnaţi ai regatului aveau dreptul să-şi construiască pe domeniile lor cetăţi şi locuinţe fortificate.

Deci este greu de presupus ridicarea unei fortificaţii nobiliare la Ciacova după 1308, mai ales că prima reşedinţă a noului rege a fost la Timişoara, doar la 30 km de Ciacova.

Fortificaţia de la Ciacova a fost asediată şi cucerită de turci în septembrie 1551. Nu poate fi însă admisă teoria potrivit căreia trădarea populaţiei sârbeşti din Ciacova – care urându-l pe feudalul maghiar a vândut turcilor secretele apărării – ar fi putut influenţa într-un fel sau altul soarta cetăţii. Faptul în sine nu e exclus, dar cauzele care au determinat ocuparea Ciacovei sunt cu totul altele: prăbuşirea regatului feudal maghiar după dezastrul de la Mohacs din 1526, ocuparea treptată în anii următori a tuturor fortificaţiilor ce apărau căile de acces dinspre câmpia Dunării şi Panonia spre centrul Banatului, au adus cetatea Ciacovei, ultimul bastion înainte de Timişoara, într-o situaţie mai mult decât critică. Garnizoanei cetăţii, compusă mai ales din mercenari italieni, spanioli şi germani, al căror moral era zdruncinat de raidurile spahiilor din anii precedenţi, acum, la 1551 i s-a tăiat orice posibilitate de aprovizionare din exterior. Încercarea de rezistenţă în faţa unor forţe turceşti mult superioare ca număr, ca dotaţie tehnică militară şi ca experienţă de război, rămâne temerară, dar zadarnică. Fortificaţia de la Ciacova este cucerită prin asalt la 18 septembrie 1551, iar în anul următor întreg Banatul Timişoarei este transformat în paşalâc turcesc.

În cadrul acestuia, Ciacova împreună cu teritoriile din jur forma unul din sangiacuri, condus de sangiac-bei, ce-şi avea instalate la Ciacova o garnizoană cu nucleul în vechea fortificaţie. Turcii refac turnul placând peste tot spărturile produse în timpul asediului, placaje observabile înainte de restaurarea din anii 1962-1963. Tot din timpul ocupaţiei turceşti ni se par a fi şi cele două deschideri dreptunghiulare din părţile inferioare ale laturilor N-V şi S-E şi tot de atunci alte două ferestre mai mari, dreptunghiulare, plasate în parter pe latura N-V, astăzi astupate. Noile deschideri erau adaptate pentru artileria timpului.

Pacea de la Carlovitz din 1699, încheiată în favoarea austriecilor învingători, prevedea pentru turci distrugerea tuturor fortificaţiilor din Banat. În 1701 a fost distrusă şi fortificaţia de la Ciacova, cu excepţia turnului. N. Corneanu afirma că: “Pe contele Oettingen (comandant austriac însărcinat cu supravegherea dărâmării cetăţilor din Banat) nu l-a răbdat inima să-l distrugă”. Th. N. Tripcea crede că soliditatea şi rezistenţa lui i-ar fi determinat pe austrieci să renunţe. Credem că realitate e alta: din moment ce în vara şi toamna lui 1701 s-a dărâmat incinta exterioară de fortificaţii, rolul militar al turnului cădea de la sine.

După alungarea turcilor din Banat, în urma războiului austro-turc din 1716-1718, turnul din Ciacova a ieşit din sfera de preocupări a armatei austriece menţinându-se în forma sa iniţială, cu micile transformări din timpul ocupaţiei turceşti.

În anii 1962-1963 sunt întreprinse lucrări de consolidare la turn. Se refac crenelurile şi acoperişul platformei de apărare, se plachează toate părţile rupte din faţade cu cărămidă comandată special, asemănătoare cu cea originală, prinsă însă cu ciment. De remarcat faptul îmbucurător că restauratorii nu au intervenit cu nimic în structura vechiului monument, mulţumindu-se doar cu lucrările de consolidare amintite.

Se impun însă unele sondaje arheologice în jurul turnului, pentru a stabili aria exactă a incintei de fortificaţie, lucru ce ar putea aduce contribuţii serioase la elucidarea unor probleme incerte încă în evoluţia unuia din cele mai vechi monumente de arhitectură militară din Banat.

 

 

Map