Publicat de pe

Conacele din TIMIȘ

Conacele din Timiș – produs turistic
14 octombrie 2016
Bastionul Theresia
Ora 10,00

Asociația pentru Promovarea și Dezvoltarea Turismului (APDT) în județul Timiș și Asociația Culturală Ariergarda, în colaborare cu Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului Timișoara, organizează vineri, 14 octombrie 2016, ora 10,00, în incinta Centrului Multifuncțional de Promovare Turistică Bastion, o dezbatere pe tema Conacele din județul Timiș – produs turistic.

Draft program eveniment:

10,00 – Deschiderea evenimentului și prezentarea temei (APDT Timiș)
10,10 – Prof. univ. Daniel Vighi – Situația patrimoniului bănățean – cazul conacelor Timiș/ Arad
10,40 – Ing. Ioan Gropșian – Înființarea Asociației Proprietarilor de Conace
11,00 – Prof. univ. Ioan Petroman – Produsul turistic și transformarea unor obiective în produs turistic
11,15 – Proprietarii conacelor din Timiș – prezentarea punctului de vedere
11,30 – Primari Timiș – prezentare situație/puncte de vedere
11,45 – Consiliul Judetean Timis- Directia Patrimoniu – puncte de vedere
12,00 – Încheierea dezbaterii. Conferinta de presa

Info Trip Conacele din Timiș

15 octombrie 2016

Traseu: Timișoara – Remetea-Timișoara-Foeni-Rudna-Jimbolia-Hodoni

Plecare: sâmbătă, ora 9,00, din fața Consiliului Județean Timiș
Sosire*: sâmbătă, ora 18,00, în fața Consiliului Județean Timiș

Asociația pentru Promovarea și Dezvoltarea Turismului în județul Timiș organizează sâmbătă, 15 octombrie 2016, un Info Trip cu tema Conacele din județul Timiș. Evenimentul este organizat în colaborare cu Asociația Culturală Ariergarda, care va asigura service-ul cultural al destinațiilor, și își propune o trecere în revistă a mai multor obiective de tipul conacelor din județul Timiș, aflate în diferite stadii de amenajare/degradare. Acțiunea este o continuare a dezbaterii din data de 14 octombrie 2016 pe această temă și are scopul de a pune în lumină potențialul turistic al acestor obiective amenajate deja, transformarea lor în produs turistic și încercarea de a rezolva problema conacelor neamenajate. „Demersurile noastre pornesc de la dorinţa de salvare a acestui patrimoniu prin organizarea de excursii tematice în cadrul cărora aceste obiecte să constituie un nucleu deja recunoscut ca valoare patrimonială, dar necunoscut publicului şi în jurul cărora administraţia locală să caute, să găsească, să fie alături de noi cu alte valori spre a fi prezentate publicului, astfel ca să se ajungă la un produs turistic fiabil”, precizează reprezentanții Ariergarda.
Vor fi invitați să participe reprezentanți ai agențiilor de turism de incoming din Timiș, ai mass media, ai Consiliului Județean Timiș, ai infocentrelor turistice și ai actorilor implicați în promovarea și dezvoltarea turismului în județul Timiș.
Un program detaliat al Info Trip-ului va fi pus la dispoziția participanților săptămâna viitoare.

*Ora sosirii este aproximativă

 

 

Nr. crt Numărul de ordine din lista 2004 Denumire obiect Primărie
 1 154 Conacul Banloc Banloc -
 2 170 Castelul Contelui de Mercy Sânandrei
  • Satul Carani
 3 182 Conacul ,,Petala” Jamu Mare
  • Sat Clopodia
 4 186 Conacul ,,San Marco” Comloşu Mare -
 5 205 Conacul familiei Mocioni Foeni -
 6 207 Conacul Gudenus Ghilad
  • Satul Gad
 7 208 Conac Ghilad
  • Satul Gad
 8 219 Conac Hodoni Satchinez
  • Satul Hodoni
 9 223 Conacul Csekonics Jimbolia -
 10 229 Conacul Liptay Lovrin -

 

Conace în Timiș

CONACUL KARATSONYI:

 

Castelul Banloc (în trecut Castelul familiei Karátsonyi) este un monument istoric  din localitatea Banlocjudețul Timiș.

„La 50 km de Timișoara și la numai 7,5 km de Deta, într-un parc cu specii valoroase de copaci, castelul Banloc așteaptă, precum Frumoasa din Pădurea Adormită să se trezească la viață. Castelul a avut parte de o existență dramatică, trecând de la un pro­prietar la altul, prin momente de glo­rie, dar și de abandon, până la cu­tremurul din iulie 1991.”

Deși o seamă de mărturii sugerează că Banlocul ar fi fost între anii 1552-1716 sediul pașei de la Timișoara, despre castelul actual se poate afirma cu certitudine că a fost clădit pe temelii vechi în anul 1793 de către contele Lázár Karátsonyi. Atât clădirea cât și parcul au fost decorate pe întreg parcursul secolului XIX și până în primii ani ai sec. XX. După Primul Război Mondial ocupația sârbă aduce primele devastări, prefigurând parcă jaful la scară mai mare ce va urma în anii 1948-1989. Grevat de datorii, ultimul conteKarátsonyi-Keglevich Imre vinde, în anul 1935, ceea ce a rămas din domeniu, inclusiv castelul și parcul, Reginei Elisabeta a Greciei, sora Regelui Carol al II-lea al României. Aceasta renovează întregul complex, castelul cunoscând astfel o ultimă perioadă de glorie.

În articolul intitulat: “Banlocul. Povestea unui grof – Castelul istoric – Stăpâna de azi, A.S.R. Principesa Elisabeta”, apărut în ziarul “Dacia” din 7 august 1939, părintele Ioan B. Mureșianu face câteva considerații de natură estetică și istorică: “Frumusețea Banlocului o dă parcul ce ia o bună parte din aripa dreaptă a satului, sfârșindu-și zidurile înconjurătoare – ca de cetate – spre centru. La răscrucea aleilor veghează statui și inscripții lapidare romane, dăltuite în primele decenii după cucerirea Daciei, luate de laSarmizegetuza, după cât mă lămurește un studiu german de paleografie. Printre liniile de brazi, stă legat în cercuri și cu rănile cimentate, unul din cei 100 de acați, aduși din America sub Maria Thereza (1740-1780). Castelul își ridică zidurile cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată ascuțită, în fața parcului. A fost zidit pe temelii bătrâne, în 1783. [...] Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichități, tablouri rococo, prețioase picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni și o frumoasă colecție de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecția de caricaturi, mumia adusă din Egipt și un arc de care se leagă o întreagă poveste…”

Elemente din decorațiunile castelului au devenit pentru Prințesă sursă de inspirație pentru decorarea Palatului Elisabeta din București. Grifonul înaripat, întâlnit atât pe blazonul familiei Karátsonyi cât și la piesele de mobilier în stil Empire din castel, poate fi văzut și în decorațiunile palatului din București în diferite ipostaze. După piesele de mobilier de renaștere spaniolă (o parte păstrate la Muzeul de Artă din Timișoara) au fost realizate cópii ce există și în prezent în palatul de la Șoseaua Kisseleff.

madona

Statuie din parc. În anul 1997, în perimetrul fostului parc, doar două statui mai aminteau de grădina de odinioară. Această madonă ce pare că păşeşte, este una dintre ele.

salonul-verde

Salonul Verde 1914. Unica fotografie existentă până în prezent ce oferă o imagine a ceea ce a fost odată în castel. Candelabrul din imagine mai putea fi văzut în cabinetul directoarei şcolii din Banloc, în martie 1997, iar teracota rococo a supravieţuit până la cutremurul din iulie 1991, când a fost „ajutată” să se transforme în cioburi.

După anul 1948 începe pustiirea. Imediat după plecarea reginei și alungarea angajaților, statuile parcului sunt vandalizate cu bâtele, arhiva și biblioteca – arse. Clădirea castelului a fost, pe rând apoi, atribuită Gospo­dăriei Agricole de Stat (1950-1956), Ocolului Sil­vic (1956-1958), apoi a devenit Casă de bă­trâni (1958-1964). A stat abandonat aproape doi ani, apoi a devenit orfe­linat (1966-1983) și, prin schimb între Inspecto­ratul școlar și Leagănul de copii, școală cu cla­sele I-X (1983-1991). O parte a parcului este atribuită fermei agricole. În anul 1997 când am vizitat ultima oară Banlocul, printre turmele de vaci costelive și șoproanele de paie mucegăite, zăreai din loc în loc câte o statuie albă fără brațe și cu chipul mutilat, martor tăcut al vremurilor apuse.

 

CONACUL MERCY:

 

De la jumătatea drumului dintre Timişoara şi Arad, pe DN69/E671 şi până în localitatea Carani, te tot îmbie indicatoare către Castelul Contelui de Mercy.Din cauza stării avansate de degradare în care se află momentan,vizitarea Castelului Contelui de Mercy din Carani este nerecomandată.

Se spune că în Evul Mediu, în partea de sud a actualului sat Carani, exista o aşezare numităSurduk, amintită adeseori de localnicii de origine germană. În aceeaşi perioadă, în partea de nord a Surdukului, exista un sat Károly, care este menţionat în 1717 cu numele (scris greşit, probabil) Kayragn.

În 1733, baronul Engelshofen întemeiază aici localitatea Mercydorf (Satul lui Mercy), în cinstea precedesorului său, Claudius Florimund de Mercy (1666-1734), guvernatorul civil şi militar al Banatului. Engelshofen a continuat planurile Contelui Mercy de a dezvolta cultivarea viei, orezului şi de a introduce în Banat creşterea viermilor de mătase.

Astfel, Mercydorf devine aşezarea cu cea mai mare comunitate de italieni şi spanioli din Banat. Coloniştii italieni au fost aduşi aici în frunte cu abatele Clemente Rossi, primul paroh din Mercydorf şi directorul tuturor întreprinderilor cu viermi de mătase din regiune. După anul 1765, în Mercydorf se stabilesc şi colonişti de origine franceză şi germană. În timp, din cauza ciumei, a climei insalubre şi a plaiurilor mlăştinoase caracteristice Banatului,  italienii, spaniolii şi francezii dispar iar, la începutul secolului al XIX-lea, Mercydorf era un sat german (şvăbesc).

Satul Carani/Mercydorf (germană) s-a mai numit Káran (Caran, după pârăul cu acelaşi nume care străbate localitatea), Merczyfalva/Mercyfalva (maghiară), Merţişoara sau Cărani.

Castelul din Carani a fost ridicat între anii 1733-1734, de către coloniştii italieni şi spanioli, fiind una dintre cele mai vechi clădiri din Banat. Unii spun că imobilul, „Castelul Contelui de Mercy”, aşa cum apare inclusiv în lista monumentelor istorice din judeţul Timiş, nu ar fi fost niciodată al guvernatorului Banatului, Contele Florimund Mercy. Sau, cel puţin, acesta nu a locuit niciodată aici, stingându-se din viaţă în acelaşi an în care a fost finalizată construcţia Castelului (1734).

Domeniul Mercydorf şi Jădani (mag. Zsadányi, astăzi Corneşti) a avut mai mulţi proprietari. În 1780, contele János Saurau cumpără domeniul de la Trezorerie. Între 1805-1870, acesta aparţinea familiei de origine spaniolă Lo Presti de la Fontana D’Angioli şi, între 1870-1874, grofului János Barinyai. Ultima familie de nobili care a locuit aici a fost cea a lui Ferencz Féger de Mercyfalva és Zsadányi. Ultimul descendent al familiei a fost Oskar Féger (1865-1931). După moartea sa, averea a fost moştenită de soţie şi de copiii săi. Apoi, la fel ca majoritatea reşedinţelor nobiliare din Banat, Castelul din Carani este naţionalizat şi transformat în C.A.P, funcţionalitate care îi este păstrată până în anul 1989.

 

CONACUL PETALA:

Este în Clopodia, Județ Timiş

Atestat documentar în 1598

Deschis turiștilor

Conacul Petala din Clopodia, este o clădire cu parter şi subsol, construită iniţial în stilul barocului rural, amintit de şarpanta barocă ce o acoperă şi îmbrăcată mai apoi într-o formă neoclasică, aflată în concordanţă cu gustul locului la sfarşitul secolului XIX…

conacul-petala

Faţada clădirii prezintă o particularitate ce constă într-o loggie spectaculoasă încadrată de două turnuri, acestea fiind aşezate asimetric faţă de axul de compoziţie generală a clădirii. Compoziţia generală a castelului a fost modificată în urma unor lucrări de consolidare a structurii ce este marcată la exterior cu prezenţa celor doi contrafortţi pozitionaţi într-unul din colţurile clădirii şi respectiv pe faţada dinspre parc. Intrările de pe faţade sunt rezultatul intervenţiilor ulterioare, din perioada comunistă, când a fost modificată şi conformaţia spaţiului interior. Castelele şi conacele din Banat nu au nici vechimea şi nici spectaculozitatea celor din Transilvania, acestea fiind situate aproape de graniţă, în zone deseori neumblate, lăsate în paragină sau transformate radical de utilizările perioadei comuniste şi chiar cele actuale.

Din aceste castele rămânând azi mai mult poveşti decât ruine. Conacul Petala este unul dintre aceste. Conacul se află la 7 kilometri de drumul naţional ce trece în apropierea graniţei cu Serbia, într-o mică localitate numită Clopodia. Prima atestare documentară a localităţii apare în 1598, într-un act turcesc în acea perioadă Banatul fiind sub stăpânire otomană. Localitatea este mentionaţă din nou în conscripţia din anul 1717, după intrarea Banatului în componenţa imperiului Habsburgic, odată cu înfrângerea armatelor otomane din 1716 şi pacea de la Passarowitz stabilită în anul 1718.  După anexarea Banatului la Imperiul Habsburgic, drepturile la proprietate nu mai sunt recunoscute şi toate terenurile intră în posesia coranei Habsburgice.
Proprietăţile vor fi vândute coloniştilor germani, astfel resedinţele nobiliare extraurbane din Banat datează cel mai devreme de la sfârşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX. Astfel Clopodia este cumpărată în anul 1826 de către Janics Istvan, care o vinde către familia Zombori în anul 1838. Proprietatea va fi împărţită mai târziu între cei trei moştenitori, apoi intră în posesia lui Parnoi Gizella, care îl vinde generalului roman Vintila Petala, acesta foloseşte domeniul până în anul 1951, când fuge la Paris.
Castelul este apoi folosit ca spatiu de depozitare, şcoală şi tabără pentru copii. În anii ’90 este retrocedată familiei Mariei – Rose Mociornita, strănepoata generalului, care o vinde proprietarilor actuali, soţii Erina. Astăzi ansamblul castelului Petala, ce include anexele şi parcul dendrologic, este declarat monument istoric.

 

CONACUL SAN MARCO:

 

Este în Comloşu Mare, Județ Timiş

Construit în 1840

Deschis turiștilor fără taxă de vizitare.

Conacul San Marco este considerat una dintre cele mai frumoase clădiri din Banat, fiind declarat monument istoric…

conacul-san-marco

Condiții de vizitare: parțial; nu este tratat ca obiectiv turistic.

Istoria vechiului conac începe prin 1781, când fraţii Cristofor şi Ciril Nacu, la îndemul împăratului Iozeff al II-lea, ei au cumpărat mai multe terenuri, printre care şi un domeniu la Comloşu Mare. Aceşti fraţi, de origine aromână, din Macedonia, se îmbogăţiseră din comerţul cu vite şi au reuşit să adică terenurilor un titlu nobiliar moşiilor din Sânnicolau Mare şi Teremia, care cuprindeau şi Comloşul Mare. Trei ani după achiziţie, ei au căpătat rangul de moşieri de Sânnicolau Mare. La Comloşu Mare a rămas Ciril, când fraţii s-au hotărât, în 1801, să-şi împartă bunurile prin tragere la sorţi.

Nepotul lui Ciril, contele Ioan Nacu, a ridicat conacul San Marco după căsătoria sa cu Anastasia Vuchetich de Brinye et Csene. Edificiul a început a fi construit în 1840. Avea două aripi de clădiri separate, ce încadrau poarta monumentală. Deasupra porţii era pus blazonul familiei. Domeniul dispunea de un parc, o sală de teatru şi de un depozit pentru recuzită. Dintre toate anexele conacului, cea mai mare era hambarul, pe trei nivele si lung de 30 de metri.

Parcul luxos avea aproape zece hectare, iar localnicii fuseseră expropiaţi pentru acest teren. A adus grădinari din străinătate pentru îngrijire. Parcul era înconjurat de un gard de fier forjat, cu poartă mare, executată la Viena. Poarta era păzită de un majordom în uniformă de general.

Ioan Nacu era iubitor de cultură, drept pentu care a transformat Comloş într-un mic centru cultural în acea perioadă. A angajat o trupă de teatru şi o orchestă cu 21 de muzicieni din Boemia – tuturor le asigura locuinţă şi salariu. La spectacolele de teatru ce se ţineau pe moşia lui, era spectator alături de familie şi prieteni, dar şi de localnici, dacă plăteau biletul de intrare. Pe aceeaşi scenă, s-au organizat şi concerte. Devenise locul de întâlnire al aristocraţiei secolului al XIX-lea.

Cum Ioan Nacu ducea un trai mult peste posibilităţile lui materiale, s-a împovarat de datorii şi s-a mutat la Viena, împreună cu familia sa, însă fiica sa a reuşit să-i achite datoriile, în timp.
Înainte cu doi ani de construirea conacului, contelui i s-a născut o fetiţă, Mileva. Ea a devenit, prin căsătorie, ducesă de San Marco. Nu a părăsit niciodată conacul. Era o femeie deosebit de frumoasă, muză a scriitorilor care au transformat-o în personaj în romanele lor. Împăratul Franz Iozef s-a îndrăgostit de ea şi i-a oferit cadou de nuntă parcul din jurul conacului, reamenajat la comanda lui astfel încât să imite, în miniatură, o celebră grădină vieneză; aleile au fost pavate cu marmură albă măruntă. Mileva s-a căsătorit formal în 1856, la doar 18 ani, cu Giulio Capece Zurlo Duca di San Marco, un duce italian risipitor. În 1888, ducele a murit, iar ea a rămas văduvă la 50 de ani, fără moştenitori.

După reforma agrară din 1921, ducesa Mileva a rămas cu 500 de hectare. Fiind ultima din familie la moartea ei, în 1926, a donat conacul statului român, cu condiţia ca acolo să se instaleze primăria, iar clărirea să nu fie niciodată vândută. Însă, primăria a făcut nefericite modificări înainte de a se instala în una dintre aripile conacului. Trei ani după moartea ducesei, parcul şi cealaltă aripă a clădirii le-a vândut unui avocat din Arad.

La venirea celui de-al Doilea Război Mondial, conacul a intart pe mâna comuniştilor. I s-a anexat o nouă aripă şi a fost transformat în CAP, iar hambarul în şcoală – funcţie pe care le mai are şi astăzi. Teatrului i s-a mai făcut un etaj şi a fost transformat în grădiniţă. Parcul a fost distrus, devenind teren de fotbal şi bază de maşini agricole. Porţile de fier forjat făcute la Viena au dispărut. Din sala de spectacole, au mai rămas azi doar nişte arcade de la fostele cabine şi depozite de recuzită.

După 1989, Conacul San Marco a fost retrocedat, iar astăzi se împarte între proprietar şi primărie. Clădirea a fost restaurat şi modificat, la dorinţa noului proprietar, după romanul “Femeia în Roşu”, în care autorul afirna că era vorba de conacul de la Comloş, dar, parte din descrieri erau rodul imaginaţiei lui. Aşa că, edificiul a fost mansardat şi i s-au pus geamuri pe ambele părţi. În colţul conacului, proprietarul a deschis un birt cu biliard.

Conacul San Marco a fost inclus pe Lista Monumentelor Istorice ale judeţului Timiş, deşi şi-a pierdut strălucirea ce o avea pe vremuri.

 

CONACUL MOCIONI:

Actualul cămin cultural din Foeni a fost, până nu demult, una dintre reşedinţele Mocioni şi tot aici s-a dezvoltat ramura de Foen a familiei. Conacul, aflat chiar în mijlocul comunei, a fost ridicat la 1750, în stil neoclasic, şi este una dintre cele mai vechi clădiri din Banat, la fel cum e şi Castelul Contelui de Mercy din Carani (1734). În timpul Revoluţiei de la 1848, impunătorul imobil din Foeni a fost distrus aproape în totalitate. Cel mai important membru al familiei nobile care a locuit aici a fost Andrei Mocioni de Foen, strănepotul preotului aromân Constantin.

conacul-mocioni

Andrei s-a născut la Budapesta, în anul 1812. Jurist de profesie, membru în Senatul Imperial de la Viena, membru fondator al Astrei Române (1866) şi  membru onorific al Societăţii Academice Române (1870), de-a lungul carierei sale s-a dedicat luptei pentru drepturile românilor din Banat şi Transilvania. În 1869, el moşteneşte domeniul de la Foeni, se retrage din viaţa politică şi se stabileşte la conac, alături de soţia sa, Laura Cernovici. Moare la 24 aprilie 1880 şi lasă toată averea Laurei, fapt care provoacă valuri de nemulţumiri în familia Mocioni.

mocioni-prezent

La rândul ei, Laura avea să lase conacul moştenire unui nepot de-al ei. Astfel, în 1912, proprietar al fostei reşedinţe Mocioni era baronul Csávossy Gyula. În 1925, moşieri în Foeni erau Josef şi Andres Csávossy, cu 2334 de jugăre, şi Antoniu Mocioni de Foen (marele şambelan al Regelui Carol al II-lea), cu 1722 de jugăre. Conacul a fost răscumpărat de Anton, care a încercat să-l transforme în casă de cultură, dar moare în anul 1943, cu el stingându-se linia directă a familiei Mocioni. Odată cu instaurarea regimului comunist, proprietatea a fost naţionalizată. A funcţionat ani la rând ca baie comunală şi grădiniţă. După ’89, conacul rămâne administraţiei locale şi e transformat în cămin cultural, funcţie care i-a rămas până astăzi. Imobilul se află pe lista monumentelor istorice din judeţul Timiş.
CONACUL GUDENUS:

 

Conacul Gudenus este o clădire care datează de la începutul secolului al XIX-lea și care se găsește în satul Gad, comuna Ghiladjudețul Timiș.

Prea multe lucruri despre Conacul Gudenus, nu se cunosc. Se bănuieşte că, după eliberarea de sub dominaţia turcă a Banatului şi trecerea sa sub administraţie austriacă, întregul sat ar fi fost cumpărat de familia nobilă Fodor. Tot ei ar fi ridicat aici actualul conac, la începutul secolului al XIX-lea. De atunci şi până în perioada interbelică, reşedinţa nobiliară a schimbat mai mulţi proprietari. Ultima familie amintită este Hugo şi Bela Gudenus, de la care a rămas şi denumirea conacului.

Conacul Gudenus a servit câţiva ani ca loc pentru şcoala din Gad, după care a fost lăsat în voia sorţii. Astăzi se află în proprietatea Primăriei Ghilad. Un om de-al locului ne-a povestit că, până în urmă cu 30 de ani, aici ar fi fost proprietar un baron ungur. O mai fost cineva din partea baronului, de la Budapesta, şi când o văzut halul în care îi, s-or lipsit să mai moştenească. […] Nimic nu o fost aici, nici măcar CAP. Doar părăsit. Umblă vorba că o să-l refacă, acum eu ştiu… Au căutat, au fost nişte oameni şi au făcut măsurători de la capăt, până la biserică. Au verificat şi fundaţia, să vadă dacă e bună. Au zis că ţine, că merită să-l refacă. Dacă nu mint, au spus că de la primăvară îl repară, să arate cum a fost. Ce-o fi, om videa!

conacul-gudenus

În anul 1939, satul Fodorhausen este dizolvat, fiind alipit Gadului (motiv pentru care satul mai poartă şi acest nume). Deşi se consideră că Fodorhausen se afla la o distanţă foarte mică de Gad, pe unele hărţi ale Banatului, fosta localitate apare la o distanţă de aproximativ 2 km (un exemplu pe Mapire şi un articol, în limba germană, care face referire la acest subiect). Se presupune că Fodorhausen ( sau Fodorháza = Casa lui Fodor) ar fi fost prima reşedinţă a familiei nobiliare, unde ar fi existat, de fapt, un castel, dispărut înainte de dizolvarea localităţii, dar amintit, când şi când, de locuitorii satului Gad. Totodată, în Gad a mai existat cândva încă un conac, din care au mai rămas astăzi doar nişte ruine.

Cât despre Conacul Gudenus, e de prisos o descriere a nivelului de degradare în care se află acesta momentan, dovadă fiind fotografiile alăturate.  Conform Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Conacul Gudenus din Gad a fost declarat monument istoric (cod LMI TM-II-m-B-20180). Putem numai să sperăm că localnicul cu care am stat de vorbă anul trecut a avut dreptate şi că imobilul își va recăpăta strălucirea de altădată.

 

CONACUL MANASZY:

 

Satul Hodoni este menţionat pentru prima oară în 1490 într-o diplomă maghiară sub numele de Odon, pentru ca mai apoi să apară în conscripţia din 1717 cu numele de Hodogn, moment în care localitatea nu cuprindea mai mult de 15 gospodării. De-a lungul istoriei sale, localitatea va fi amintită sub diverse denumiri, cum ar fi Odoign, Hodani, Odoni, sau Hodony. Dupa anexarea Banatului la Imperiul Habsburgic, localitatea va cunoaşte o importantă dezvoltare. Astfel în 1785 sosesc familii de români din Sânandrei, alungate de apariţia noilor colonişti germani, ca mai apoi, între 1890-1910 sa vină şi aici valuri de colonişti germani, pentru ca în 1930 numărul gospodăriilor germane să ajungă egal cu cele româneşti.

Hodoniul este o localitate născută printr-o sistematizare proiectată, tipică în zonă pentru secolul XVIII, în contextul în care nu se mai păstra trama structurală a localităţii preexistente medievale. Satul are la bază o compoziţie geometrică, care probabil a fost compusă pornind de la două axe de simetrie perpendiculare.

Construirea unei prime reşedinţe nobiliare extraurbane în perimetrul actualei localităţi Hodoni este atribuită lui Georgius Manicaty Sofronius (1748-1829), principe de Toscana, deţinătorul domeniilor Hodoni pe parcursul secolului XVIII. Acestuia i se datorează şi construcţia, în anul 1785, a bisericii ortodoxe din sat. Conform cărţii funciare, în anul 1813 Sofronius îşi vinde moşia lui György Manaszy, care rămâne proprietar până în 1873. Totuşi, în anul 1839 pământurile intră în administraţia lui Manaszy Szilard, care construieşte în 1840 un ansamblu ce conţinea, pe lângă un palat, numeroase anexe şi o grădină atent amenajată. Ansamblul era poziţionat, conform hărţilor

din 1860, în acelaşi loc cu actualul ansamblu declarat monument istoric.
În 1874, palatul apare în proprietatea arhiducelui Ioan de Toscana, iar din 1877 proprietară este Todesco Francisca. Eróss Béla si Géza deţin moşia din anul 1879 până în anul 1888, când conacul este cumpărat de János si Mihály Kastory. Kastory Mihály este proprietarul ansamblului până în anul 1946, când îl vinde lui Toma Surlaş, un comerciant din Timişoara. O dată cu instaurarea regimului comunist şi începerea programului de colectivizare, în 1951 terenurile trec în proprietatea statului, palatul fiind folosit ca sediu protocolar pentru membrii societăţii Comtim. În anii ‘90, ansamblul este treptat abandonat, intrând într-o stare de degradare accentuată, până în 2004 când este retrocedat moştenitorului legal.

Ansamblul Manase este situat în vecinătatea bisericii ortodoxe din Hodoni, în zona de sud-est a satului. Moşia include, pe lângă palatul propriu-zis, două clădiri anexă, un parc dendrologic – unde se găseşte o gheţărie subterană, astăzi părăsită şi impracticabilă – o livadă, o prisacă şi un heleşteu secat, care comunica odata cu canalul ce mărgineşte moşia în partea estică. Astăzi, privirea dinspre stradă spre ansamblu e blocată de un zid înalt, ridicat probabil în perioada comunistă.

Clădirea palatului, care se poate vedea astăzi, constă într-un singur corp, format dintr-un subsol şi un parter, o imagine tipică pentru o reşedinţă extraurbană de sfârşit de secol XIX, aparţinând micii nobilităţi transilvane sau bănăţene. Subsolul păstrează într-o mare masură aspectul iniţial. Datând probabil din prima fază de construcţie a clădirii, subsolul este acoperit cu un sistem
de bolţi din cărămidă, tencuite, care au fost realizate în prima jumătăte a secolului XIX. La parter, configuraţia spaţială a fost modificată complet în perioada comunistă, cu scopul de a răspunde unor noi cerinţe funcţionale şi estetice. Astfel, spaţiile vaste ale camerelor iniţiale au fost divizate în încăperi mici, finisate şi decorate cu materiale de proastă calitate.

Faţadele sunt tratate în manieră neoclasică, cu panouri dreptunghiulare şi arcaturi ce au rolul de a încadra ferestrele şi de a da un ritm plasticii de ansamblu. Compoziţia faţadei principale, conform fotografiilor de arhivă din 1946, se baza pe simetrie, având accesul principal dispus în ax şi câte trei ferestre de fiecare parte a intrării. Astăzi, armonia clasicizantă este afectată de desfiinţarea, în perioada comunistă, a uneia dintre ferestre, probabil din raţiuni de organizare a spaţiului interior. De asemenea, faţada principală este singura care primeşte o decoraţiune aparte, trei stucaturi, sub forma unor discuri ornamentale cu capete de îngeri. Pentru a marca accesul principal, acoperișul face un decroș, tratat in trei ape și susţinut de două coloane și doi pilaștrii. Această zonă avea ca scop iniţial crearea unui spațiu acoperit, unde mijloacele de transport să oprească iar musafirii domeniului să poată patrunde, feriți de intemperii, în interiorul palatului.

În 2004, când a fost retrocedat, ansamblul se afla într-o stare avansată de degradare. Clădirile şi parcul fuseseră abandonate în perioada de după 1989 şi lăsate în paragină. Ulterior, cu o intervenţie minimă, ansamblul a fost restaurat cu gust şi transformat în centru pentru evenimente, devenind un exemplu de bune practici în ceea ce priveşte valorificarea ansamblurilor nobiliare bănăţene.

 

CONACUL CSEKONICS:

 

Legende frumoase s-au ţesut dintotdeauna în jurul unor întâmplări adevărate sau doar închipuite, dar care au dăinuit dincolo de istoria cetăţii. Un astfel de loc încărcat de mister este Castelul ‘interior’ Csito, care găzduieşte actuala Primărie a oraşului timişean Jimbolia.
Istoricul dr. Ioan Haţegan, cercetător ştiinţific la Filiala Timişoara a Academiei Române, a declarat că în judeţul Timiş există peste 30 de castele şi conace, mai mari sau mai mici, majoritatea avându-şi geneza în veacurile XVIII-XIX, atunci când în Banat a început să apară nobilimea care se lăsa vrăjită de frumuseţea unor clădiri similare din Imperiul Habsburgic.

În Banat castelele nobiliare sau conacele – unele sunt adevărate castele, altele sunt un fel de case mari, conace -, au fost construite de obicei la începutul şi la mijlocul sec. XIX pentru că până în 1779, în Banat nu a existat nobilime. A fost singura zonă a Europei fără nobilime. De aceea, şi reformele habsburgice au avut succes. Populaţia a suferit mult, dar Banatul s-a schimbat dintr-o zonă orientală (timp de 164 de ani) devenind o zonă central-europeană. După 1781-1782 au început să fie vândute posesiuni unor oameni bogaţi, de diverse etnii, care au devenit nobili, şi-au cumpărat un titlu de nobil şi şi-au cumpărat şi o posesiune sau mai multe sate. De obicei, prima generaţie nu a prea reuşit să-şi construiască edificii impunătoare, eventual începând cu cea de-a doua generaţie, şi mai ales după 1949, când au dispărut relaţiile feudale, unde agricultura s-a dezvoltat în mod intensiv au apărut foarte multe asemenea construcţii. Unele aveau corespondent în cine ştie ce zonă din Europa Centrală, iar altele au fost construite cu mijloacele locale’, spune istoricul.

Potrivit acestuia, unul dintre cele mai frumoase a fost Castelul Csito de lângă Jimbolia, care a fost dărâmat după Primul Război Mondial. ‘A mai rămas doar o parte. Şi actuala clădire a Primăriei Jimbolia este una frumoasă, stil neoclasic din secolul XIX, care a fost ridicată tot de familia Cikoni, celebră familie nobiliară din Banat’, a adăugat Ioan Haţegan.

Clădirea Primăriei Jimbolia şi parcul din faţa ei au făcut parte din domeniile contelui Csekonics (Csito), personalitatea care a marcat pregnant dezvoltarea locului. Generalul Csekonics Jozsef (1757-1824) a cumpărat domeniul Jimbolia de la Administraţia Camerală de la Viena în anul 1800, pe care a construit mai multe clădiri de un rafinament aparte. Dintre acestea, cele mai frumoase clădiri care au aparţinut familiei Csekonics sunt ‘castelul interior’ (în prezent clădirea Primăriei Jimbolia – n.r.) şi castelul Csito, ridicat (1863-1870) limitrof Jimboliei şi care a fost distrus după prima conflagraţie mondială. Nemaiputând fi întreţinut financiar de proprietari, acesta a ajuns să fie vândut pe părţi şi, în final, s-a ruinat. Iar, dacă şi astăzi clădirea Primăriei impresionează prin rafinamentul arhitecturii sale, castelul Csito, în stil anglo-saxon, a supravieţuit doar ca o legendă a oraşului. Ceva mai norocos, castelul ‘din interiorul’ Jimboliei al familiei Csito a ajuns, prin treceri succesive de proprietari privaţi sau de stat, în proprietatea administraţiei locale, fiind reabilitat şi transformat în sediu pentru Primărie.

Guri ale unor subterane aferente celor două castele Csito se mai văd şi astăzi, iar cei mai curajoşi încearcă să pătrundă în adâncurile lor pentru a descoperi drumurile Coroanei de la Viena, dar încă nu le-au aflat.

Localnicii mai în vârstă vorbesc şi astăzi despre ceea ce le povesteau bunicii lor şi anume că în subsolurile celor două castele erau săpate tuneluri confortabile pe unde împăratul Franz Iosef să vină cu împărăteasa, în caleaşcă, de la Viena până în Banat’, spune Grete Tamaş, din Jimbolia.

Istoricul Ioan Haţegan menţionează că gurile respective de subterane sunt de porţiuni scurte şi nici pe departe nu se pune în discuţie faptul că ar fi existat cu adevărat astfel de tuneluri de legătură, pentru că ar fi fost mult prea costisitoare. ‘Nici nu aveau sisteme de aerisire pentru astfel de distanţe. Deci, este imposibil să trecem dincolo de legendă în privinţa unor tuneluri atât de lungi’, spune pragmatic cercetătorul.

Dar, pentru populaţia acelor vremuri, care era supusă unor dări extrem de împovărătoare pentru Coroană, astfel de destinaţii ale birurilor era posibilă. Mai ales că era vorba despre siguranţa familiei imperiale, iar pe un astfel de drum, însăşi vieţile împăratului şi a împărătesei erau ferite de atacurile haiducilor sau a lotrilor.â

 

CONACUL LIPTAY:

 

În centrul comunei Lovrin, lângă biserica romano-catolică, se află unul din cele mai frumoase și bine păstrate conace din județul Timiș. Familia cu o genealogie de patru secole E o clădire impunătoare, a cărei construcție a fost începută în anul 1817 de Friedrich Liptay, descendent al unei străvechi familii din partea superioară a Ungariei, a cărei genealogie este cunoscută din 1592. Tatăl său, căpitanul Anton Liptay, a fost împroprietărit la sfârșitul secolului al XVIII-lea cu pământ în jurul așezărilor Gottlob și Lovrin de către împăratul Leopold al II-lea. Baronul Anton Liptay de Kisfalud et Lubelle a luptat în armata imperială și și-a petrecut o bună parte a vieții pe câmpul de luptă, fiind distins cu Crucea de Cavaler și alte decorații emise de arhiducesa Maria Tereza și împăratul Iosif al II-lea. Conacul, parcul și biserica Atunci când Anton Liptay a primit domeniul, fiul său, Friedrich, era minor dar de îndată ce a preluat conducerea acestuia a început și construirea conacului, care se remarcă prin elementele arhitecturale baroce dar și neoclasice, la ora actuală fiind unul din monumentele istorice ale județului Timiș. La doi ani după începerea construcției conacului a fost amenajat și parcul în care se află acesta, ce se întinde pe o suprafață de un hectar și jumătate. Parcul a devenit o podoabă a comunei și frumusețea lui rivaliza cu cea a parcurilor timișorene. În parc se află și acum vechiul turn de apă, astăzi dezactivat parțial, fosta casă pentru spectacole, clădirile care, pe vremuri, au fost grajduri și magazii. Tot în acei ani a fost construită și biserica romano-catolică, în vecinătatea conacului. Un domeniu bine administrat și o comună prosperă Urmașul lui Friedrich Liptay, care a purtat numele bunicului său, Anton, s-a dovedit un bun administrator, priceput la agricultură. Tot el a înființat la Lovrin și o fabrică de bere, care a funcționat între anii 1846-1870. Prin chibzuința cu care și-a gospodărit domeniul, noul proprietar a contribuit la prosperitatea acestuia dar și a tuturor locuitorilor comunei. Fratele său, Béla, a intrat în politică și a devenit deputat în anul 1884. După primul război mondial, prin reforma agrară, au fost expropriate în jur de 70 de hectare ale domeniului de la Lovrin. Ultimii descendenți ai familiei Liptay s-au stabilit în Chile și în Ungaria. Stațiune de cercetări agronomice În toamna anului 1946 Ministerul Agriculturii și domeniilor a decis trecerea în patrimoniul Institutului de Cercetări Agronomice din România a unor terenuri din rezerva de stat, pentru crearea de stațiuni experimentale și 575 de hectare au revenit stațiunii experimentale Lovrin din județul Timiș-Torontal. În urma exproprierii ulterioare a conacului, acesta a intrat, și el, în administrarea stațiunii, fiind transformat în birouri și laboratoare de cercetare. Interioarele au fost în bună parte modificate, multe încăperi au fost micșorate, pereții au fost văruiți iar pardoseala a fost acoperită cu linoleum, pentru a îndepărta orice urmă  care amintea de familia nobiliară. S-au mai păstrat doar câteva piese din vechiul mobilier al conacului, care au devenit suport pentru obiecte de laborator. Clădirea destinată spectacolelor, proprietate a parohiei romano-catolice, a fost la rândul ei naționalizată și transformată în cantină dar a fost revendicată și a reintrat în proprietatea acesteia, în momentul de față neavând nici o întrebuințare. În parcul conacului nu s-au mai făcut alte amenajări dar este întreținut și poate fi vizitat în timpul săptămânii, în intervalul de lucru al angajaților stațiunii, cu acordul conducerii acesteia.

 

 

CONACUL AMBROZY:

 

La anul 1820, baronii Ambrozie construiesc un conac impunător la ieşire din satul Remetea Mare, în stânga drumului care ducea spre Timişoara. În secolul XX, în perioada interbelică, conacului i se adaugă alte clă- diri, micul domeniu de pe malul râului Bega aparţinând la anul 1935 lui Bozsák Francisc, emigrat în fosta Republică Federală Germană, acolo unde a şi decedat, se pare, chiar în anul 1989. După anul 1948, Conacul Ambrozie a intrat în administrarea Cooperaţiei (UJCOOP), care l-a transformat în complexul turistic „Privighetoarea“ Banatului”. După Revoluţie, Federal Coop, „urmaşa” UJCOOP, a înstrăinat complexul turistic, fără să bănuiască faptul că vor apărea mandatarii urmaşilor moştenitori ai familiei Bozsák, care au revendicat în anul 1991 conacul, apoi cele 10,3 hectare de teren aferent în 1992. Mandatarii au primit de la stat 8,6 hectare din terenul revendicat, iar între anii 1997 şi 1998, castelul şi restul terenului. Din păcate, castelul Ambrozie se află în prezent în paragină.

 

CONACUL NIKOLICS:

 

Domeniul Rudna a fost cumpărat în 1781 de Teodor Iancovici de Mirievschi (cărturar sârb şi director al şcolilor din Banat) şi Jovan Nikolics (acesta provenea dintr-o familie influentă din apropierea oraşului Osijek care a făcut avere aprovizionând armata habsburgică cu vite în timpul deselor războaie ruso-turce din secolul al XVIII-lea). Mirievschi pleacă în Rusia ca să reformeze sistemul de învăţământ rusesc, la rugămintea împărătesei Ecaterina a II-a. Jovan Nikolics intră atunci în posesia pământurilor şi a conacului acestuia (conacul de la Rudna a fost construit la sfârşitul secolului al XVIII-lea – probabil între 1781-1782), cumpărându-l de la soacra lui Mirievschi, Natalia Socolovici. Urmaşul său, Jovan Nikolics II, primeşte din partea Curţii de la Viena titlul de baron. Jovan Nikolics nu a avut urmaşi. L-a înfiat pe Jovan Belcici, care se va căsători cu Elisabeta Obrenovici, fiica cneazului Serbiei, Milos Obrenovici. Jovan cel înfiat şi fiica cneazului vor avea împreună patru fii: Nicolae, Feodor, Mihail şi Mladin. Feodor Nikolics (foto) devine guvernator al Bosniei şi Herţegovinei între anii 1882-1886. Ultimul baron Nikolics a părăsit definitiv România în anul 1919. După 1924, Conacul de la Rudna ajunge în proprietatea avocatului Lighezan, care-l va deţine până prin anii 1947-1948. După venirea comuniştilor la putere în România, conacul de la Rudna a fost confiscat de la proprietar şi a ajuns, la un moment dat, subunitate de grăniceri, iar în 1960 – sediul CAP. Clădirea suferă degradări, capela de pe domeniul conacului s-a distrus. Cele mai multe pagube s-au petrecut însă imediat după anul 1989, când din eleganta clădire s-au furat uşile, ferestrele, parchetul şi mobila de valoare. În anii ’90, moştenitorii ultimului proprietar au revendicat conacul. Au câştigat în instanţă dar l-au vândut repede Marei Rademaher, o bănăţeancă stabilită în Germania. În prezent, conacul din Rudna nu poate fi vizitat, fiind „ocupat” de o familie de rromi, iar proprietara vine rar la Rudna.

 

CONACUL NAKO:

 

În 1864 contele Nako Kalman construieşte castelul Nako care avea sa devina resedinta familiei Nako in acesta parte a imperiului austro-ungar.Dupa vanzarea domeniilor Coroanei Habsburgice, la sfarsitul secolului al XIX-lea, si aparitia marilor proprietati agricole, multi nobili maghiari, germani sau croati si-au construit in zona Banatului castele, conace, resedinte de vara, dupa “tipicul” curtilor regale vieneze, cu turnuri mari, grajduri imense si parcuri ce se intindeau pe zeci de hectare. Multe dintre acestea au fost daramate in timpul primului sau al celui de-al doilea razboi mondial, ori al “febrei rosii” care a urmat dupa aceea. Altele au ramas, ca o relicva a trecutului, ca un vestigiu despre vremuri care au apus si pe care noi, oamenii moderni, nu le mai putem intelege, oricat ne-am stradui. In momentul constructiei acestor edificii proprietarii nu au putut concepe ca vechea clasa nobiliara e pe moarte, ca vremurile se schimba radical si ca noile masinarii cu aburi vor deveni in scurta vreme mult mai pretioase decat sutele de cai de rasa din grajdurile “domnesti”, cai pe care grofii ii iubeau atat de mult si care erau mandria oricarui nobil de vita. O era noua se nastea, alta, veche de sute de ani, isi dadea obstescul sfarsit. Putini dintre nobilii din zona Banatului au putut sa accepte acest lucru si sa se lamenteze ca vechile vremuri, cu fast imperial, cu privilegii feudale, au apus si nu se vor mai intoarce vreodata. Castelele si conacele acestor nostalgici ai vechilor “randuieli” a trebuit sa se schimbe, sa se adapteze cameleonic vremurilor si regimurilor ce se perindau cu repeziciune in prima jumatate a secolului. Unele dintre aceste edificii au murit odata cu proprietarii. Altele au ramas sa dainuie mai departe. Pretul supravietuirii a fost insa schimbarea. Astazi autoritatile incearca, in zadar, sa le redea vechea forma si sa reinvie cu ele un trecut ce mai traieste doar in povestile spuse de bunicii octogenari, povesti despre oameni ce sunt acum tarana si despre “vremuri bune” care, cred batranii, nu vor mai veni niciodata inapoi.
Majoritatea comunelor sau oraselor mici timisene isi leaga evolutia de un nobil din vechea garda, un grof care, prin opere de caritate, prin harnicie si perseverenta, a reusit sa motiveze localnicii sa lucreze impreuna la constructia asezarii. Fie ca e vorba de Jimbolia, Banloc, Comlos sau Sannicolaul Mare, ultimii reprezentanti ai unor vechi familii nobiliare au pus umarul la realizarea infrastructurii acestor localitati si la constructia sediilor institutiilor indispensabile unei comunitati : primarie, scoala, dispensar, judecatorie, biserica. Omul legat strans de istoria orasului Sannicolau este groful Nako Kalman. Stramosii sai, Nako Kristof si Cziril, au cumparat domeniul Sannicolau in 1781, cu ocazia licitarii fondului de animale si de bunuri care a urmat subordonarii localitatii la judetul Torontal. Era la moda ca familiile nobiliare din imperiu sa-si cumpere domenii intinse la tara, domenii pe care sa-si construiasca resedinte de vara, castele sau conace, in care sa-si petreaca vacantele, sa dea petreceri fastuoase sau sa unelteasca impotriva stapanirii. Abia dupa o suta de ani de la achizitionarea domeniului Sannicolau de catre familia Nako, groful Kalman incepea constructia edificiului ce avea sa ramana in memoria locuitorilor, indiferent de destinatiile pe care le-a avut in secolul XX, drept “castelul Nako”. Ca majoritatea conacelor si castelelor construite in prima jumatate a secolului al XIX-lea in judet, Nako a fost conceput intr-un stil arhitectonic neoclasic, fiind inconjurat de un parc amplu, cu specii rare de arbori. Romantismul specific secolului XIX s-a regasit si in conceptia acestui edificiu, care ne dezvaluie dintr-o privire pasiunea fostilor sai stapani pentru un trecut mai putin pragmatic, pentru un ev mediu cu cavaleri, regi, contese aventuriere si curtezane. In constructia castelului Nako elementul central il constituie turnul de inspiratie medievala. Acest turn era esential in organizarea volumetrica a acestei cladiri de mari dimensiuni, care la inceput numara nu mai putin de 99 de incaperi. Potrivit modei vremii, castelul isi deschidea o terasa larga spre parcul cu esente rare, structurat dupa regulile artei peisagere. Petrecerile date la aceste resedinte ale nobililor maghiari, germani sau austrieci incepusera sa devina mai populare decat serbarile galante de la curte, poate si pentru ca regulile stricte de eticheta erau mai putin respectate, iar nelipsitele intrigi se puteau tese in voie, fara teama de urechi indiscrete.
Incepand cu 1920, castelul Nako isi schimba proprietarii la intervale de cel mult doua decenii, dandu-i-se diverse intrebuintari, in functie de regimurile politice care se succedau cu repeziciune. Dupa vanzarea sa, la inceputul secolului, castelul a ajuns, pe timpul celui de-al doilea razboi mondial, sa fie folosit ca sediu al garzii fasciste. Soldatii nemti au adus modificari cladirii, folosite pe post de cazarma si depozit de arme. Totusi, deteriorarea interiorului castelului s-a accentuat in primii ani ai regimului comunist, cand Nako devine internat al scolii agricole. Operele de arta care “scapasera” soldatilor germani au ajuns in vilele “tovarasilor” care se puteau mandri cu un tablou de Franz Adam, pus “strategic”, pe hol, sau chiar in baie. Abia din 1974 este amenajata in incinta palatului casa de cultura, functie pe care Nako o pastreaza si astazi, gazduind expozitii, spectacole si conferinte. Incercarile de a restaura interiorul castelului si de a repara efectul a zeci de ani de distrugeri au fost in mare parte zadarnice. In prezent, in castelul Nako functioneaza Muzeul de Istorie si Arheologie. Un anunt, dintr-un afisier, in dreapta cladirii, ne anunta ca putem gasi un expert in computere intr- un birou din interiorul castelului, semn ca vremurile si oamenii s-au schimbat, iar trecutul nu mai poate fi reinviat. Fastuoasa resedinta nobiliara Nako mai supravietuieste poate doar in amintirile vreunui batran care a apucat sa vada stralucirea de odinioara a edificiului si care le povesteste nepotilor despre castel la fel cum le povesteste, poate, despre un tezaur care a luat, in marfare, drumul Siberiei si care nu s-a mai intors, vreodata, in tara…

tezaur
Potrivit unei monografii a orasului Sannicolaul Mare, monografie semnata de Ioan Romosan, castelul Nako era un adevarat muzeu, care adapostea valori inestimabile. Peste 5.000 de carti rare, datand din secolul XVIII se gaseau in marea biblioteca a familiei Nako. In salonul domnesc erau expuse picturi realizate de Bobdai Gyertyanfy Berta, o pictorita renumita a timpului, care pare sa fie uitata astazi de criticii de arta. Tot in salon, la loc de cinste, era pus si tabloul pictat de Franz Adam, imortalizand-o pe sotia grofului Nako Kalman calarind in curtea castelului Schwartzau. Erau in plus expuse picturi ale maestrilor Lenbach si Schrottsberg din anii 1840-1850, precum si dulapuri sculptate, cu incrustatii din Tarile de Jos, copii ale renumitului tezaur din Sannicolaul Mare, o statueta Carducci din Venetia, poze stil Kecehuber din anii 1830-1840 si cateva desene originale ale lui Peterkoffen. In camera cu trofee vanatoresti erau expuse trofeele grofului, aduse din prima expeditie din Africa. Incepuse moda safari-ului, insa pieile de tigru si leu ce impodobeau aceasta incapere nu ii speriau pe argatii tarani angajati la castel, care credeau ca o blana de urs romanesc este mult mai valoroasa si mai dificil de “procurat”. In dormitorul barbatesc se afla un tablou Lenbach, un altul, din 1444, al dogelui Maurini Marogenes, alte picturi ale artistilor italieni, doua dulapuri din 1688, doua de pe vremea Mariei Tereza, precum si unul din secolul XV si un dulap de sicristie. Nici dormitorul doamnei nu era mai putin fastuos. Aici se aflau o valoroasa colectie de portelanuri, mai multe dulapuri incrustate, picturi realizate de Blaas, sotia grofului Nako Berta, Schrottsberg, si o caseta veche de bijuterii foarte valoroasa, continand scrisori originale de la Richard Wagner, Franz Liszt, Istvan Szecheny, Ferenc Deak, Jokai Mor, Mayerbeer, Leubach, Rossi, Prohesch-Osten si alte personalitati ale vremii. Salonul de primire al oaspetilor era impodobit cu obiecte de arta din argint, un giuvaer vechi german, sculpturi de bronz, dulapuri incrustate, picturi din secolul XV, un tablou al lui A. Frigyes si alte antichitati de valoare. In sufrageria castelului se gaseau, printre altele, o colectie de portelan antic japonez, picturi ale lui Neugebauer si ale grofului Nako Kalman, precum si cateva copii dupa Rembrandt si Tizian, care completau valorile muzeului. Nimeni nu stie unde sunt acum toate aceste obiecte de patrimoniu. Povestea lor, in parte, ar fi poate mai trista decat povestea castelului. Cert este ca din tot acest tezaur in castel nu a mai ramas in prezent aproape nimic.